Laureaţi din Danemarca ai Premiului Nobel

1. Premiul pentru Literatură
În anul 1917 premiul a fost împărţit între Karl Adolph Gjellerup şi Henrik Pontoppidan.
Karl Adolph Gjellerup (2 iunie 1857 – 13 octombrie 1919) a primit premiul „pentru poetica sa variată şi bogată, inspirată din idealuri înalte“.
Deşi student în teologie, în climatul spiritual de liberalism instaurat de mişcarea de renaştere intelectuală denumită Det Moderne Gennembrud şi sub influenţa marelui critic danez Georg Brandes şi a romancierului Schandorph, trece la o opoziţie deschisă faţă de creştinism. Din această perioadă datează primele sale romane: Un idealist, Tânăra Danemarcă şi Antigonas (a cărui acţiune se desfăşoară în Grecia secolului al II-lea). Totodată, sub înrâurirea teoriilor darwiniene, îşi afirmă opiniile deterministe în teza sa Ereditatea şi morala. La întoarcerea dintr-o lungă călătorie în Germania, Grecia şi Rusia, moment care marchează ruptura sa cu Brandes, se orientează spre un idealism de inspitaţie germană. dramele sale poetice, dintre care şi Brynhild, poartă amprenta influenţei lui Schiller, iar, în ceea ce priveşte stilul savant, pe cea a lui Swinburne. Romanele sale aparţinând aceleaşi perioade, şi în special Romulus, sunt tributare romancierilor ruşi, cu precădere lui Turgheniev. În 1892 se stabileşte în Germania prin căsătorie şi, sub neta înrâurire a lui Schopenhauer, publică acum romanele Minna şi Moara, ultimul fiind considerat capodopera sa.Henrik Pontoppidan (24 iulie 1857 – 21 august 1943) a primit premiul „pentru modul autentic în care descrie viaţa din Danemarca.“
Strămoşii lui Henrik, care se numeau Broby, bro însemnând „pod”, şi by „oraş”, şi-au latinizat numele în secolul al XVII-lea, transformându-l, în Pontoppidan, format din pons şi oppidanus. Henrik s-a născut în oraşul Fredericia, într-o familie de păstori, care se mută ulterior către nord, în Randers. El preferă să se înscrie la institutul politehnic din Copenhaga, ca un demn reprezentant al spiritului realist-pozitivist ce domnea în rândurile tineretului studios. Curând însă abandonează aceste preocupări inginereşti îndreptându-şi interesele spre literatură. În acest timp, călătorind în Elveţia, cunoaşte o ţărăncuţă frumoasă cu care se căsătoreşte, stabilindu-se la ţară ca învăţător. Începe acum să publice nuvele şi romane în care frumuseţilor naturii le contrapune aspecte din viaţa grea a ţărănimii sărace, cu grave probleme sociale, înăsprite încă şi mai mult de influenţa nefastă a bisericii şi şcolii săteşti. Amărăciunea, pesimismul – generate de destrămarea iluziilor într-o viaţă câmpenească idilică, dar şi de eşecul pe planul vieţii personale – îl hotărăsc, în 1892, să divorţeze şi să se reîntoarcă la Copenhaga. Recăsătorit, se dedică acum exclusiv literaturii, abordând marea sa trilogie Pământul făgăduinţei , o veritabilă frescă socială în care, printre evidente influenţe autobiografice, reuşeşte să se distanţeze atât de creştinism, cât şi de orice idealizare a ţăranului, de tip rousseau-ist şi tolstoian.
În anul 1944 Premiul a fost acordat lui Johannes V. Jensen (20 ianuarie 1873 – 25 noiembrie 1950) „pentru neobişnuita forţă şi fecunditate a imaginaţiei sale poetice care este îmbinată cu o curiozitate intelectuală de largă cuprindere şi cu un stil curajos şi proaspăt“.
Johannes V. Jensen s-a născut în 1873 la Farso în familia unui medic veterinar. Studiază mai întâi medicina, dar o abandonează curând pentru a se consacra literaturii. În primele sale romane (exemplu Einar Elkar ) descrie atmosfera bolnăvicioasă ce domnea în Danemarca – dar şi în Europa – sfârşitului de veac. Propria lui sănătate morală, influenţată şi de frecventarea operei unor Whitman şi Kipling, îl ridică însă deasupra acestui climat în nuvelele care vor alcătui ciclurile succesive de Povestiri din Himmerland, în care celebrează natura şi locuitorii regiunii natale. Adversar făţiş al creştinismului, Johannes Jensen ar fi vrut să reînvie serbările epocii păgâne, volumul său Anotimpuri cuprinzând şi câteva cânturi menite să substitue cânticele bisericeşti. Printre operele sale cele mai originale se numără micile eseuri în proză reunite sub titlul Mituri, din care nouă culegeri se succed între anii 1907 şi 1940.

2. Premiul pentru Chimie
În anul 1997 premiul a fost acordat lui Jens Christian Skou (n. 8 octombrie 1918) (împreună cu Paul D. Boyer şi John E. Walker) „pentru elucidarea mecanismului enzimatic care stă la baza sintezei adenozin-trifosfatului (ATP)“ şi „pentru descoperirea enzimei transportatoare de ioni, Na+, K+ -ATPase“.
Skou s-a născut la Lemvig, Danemarca, într-o familie bogată. Tatăl său Magnus Martinus Skou a fost un comerciant de cărbune şi cherestea. Mama sa Ane-Margrethe Skou a preluat compania după moartea tatălui său. La vârsta de 15 ani Skou a intrat la o şcoală din Haslev. A absolvit medicina la Universitatea din Copenhaga în 1944 şi a obţinut doctoratul în 1954. A început să lucreze la Universitatea din Aarhus în 1947, a fost numit profesor de biofizică în 1977. S-a pensionat în 1988, dar şi-a păstrat biroul de la universitate.

3. Premiul pentru Fizică
În anul 1922 premiul a fost acordat lui Niels Henrik David Bohr (7 octombrie 1885 – 18 noiembrie 1962) „pentru serviciile sale în investigarea structurii atomilor şi a radiaţiilor emanate de aceştia”.
Niels Bohr, fizician evreu (mama lui era evreică), a avut contribuţii esenţiale la înţelegerea structurii atomice şi a mecanicii cuantice. Niels Bohr a fost profesor de fizică şi directorul Institutului de Fizică Teoretică din Copenhaga. A fost autorul modelului atomic ce îi poartă numele. A adaptat teoria cuantică la studiul structurii atomice şi s-a preocupat de cercetări de fizică nucleară.
În anul 1975 premiul a fost acordat lui Aage Niels Bohr (n. 19 iunie 1922) – al patrulea copil al lui Niels Bohr, şi Ben Roy Mottelson (n. 9 iulie 1926) – naturalizat danez din 1971 –, împreună cu Leo James Rainwater „pentru descoperirea legăturii dintre mişcarea colectivă şi mişcarea particulelor în nucleele atomice şi dezvoltarea teoriei structurii nucleului unui atom bazată pe această legătură“.

4. Premiul pentru Medicină
În anul 1903 premiul a fost acordat lui Niels Ryberg Finsen (15 decembrie 1860 – 24 septembrie 1904) „pentru recunoaşterea contribuţiilor sale în tratamentul bolilor, în special lupus vulgaris, cu radiaţii de lumină concentrată, ceea ce a deschis o nouă cale în ştiinţa medicală“.
A fost student în Reykjavik în 1882, a absolvit medicina la Universitatea Copenhaga în 1890, iar în 1898 a devenit profesor în medicină. A studiat acţiunea luminii asupra pielii. În 1893 a publicat primul său articol despre aceasta.
În anul 1920 premiul a fost acordat lui Schack August Steenberg Krogh (15 noiembrie 1874 – 13 septembrie 1949) „pentru descoperirea mecanismului de reglare a circulaţiei capilare în muşchi“.
A fost primul care a descris adaptarea fluxului sangvin la nevoile muşchilor şi ale altor organe, şi mecanismul de închidere a arteriolelor şi capilarelor. A fost pionierul studiilor comparative la animale.
A susţinut, în 1915, teza despre respiraţia prin piele şi plămâni a broaştelor, teza intitulată Schimburi respiratorii la animale. Mai târziu, a publicat lucrările Reglarea osmotică (1939) şi Fiziologie comparată a mecanismelor respiratorii (1941), având ca studiu apa şi homeostaza la animalele acvatice. A construit instrumente de o mare importanţă practică, precum spirometrul şi aparatul de măsurare a metabolismului.
A introdus insulina în Danemarca puţin după ce aceasta a fost descoperită, în 1922. În 1910 fondează primul laborator de fiziologie animală la Universitatea din Copenhaga.
În anul 1926 premiul a fost acordat lui Johannes Andreas Grib Fibiger (23 aprilie 1867 – 30 ianuarie 1928) „pentru descoperirea carcinomului spiropter“ – viermii care transmit cancerul la stomac. Disecând şobolani bolnavi de această formă de cancer, prof. Fibiger a găsit, în unele tumori, nişte mici paraziţi. El i-a botezat imediat „viermii cancerului“ şi a pretins că, infectând cu ei şobolani sănătoşi, s-au format imediat tumori canceroase. Nici un alt cercetător nu a reuşit însă să reproducă experimentele lui Fibiger.Premiul acordat este controversat.

5. Premiul pentru Pace
În anul 1908 premiul a fost acordat lui Fredrik Bajer (21 aprilie 1837 – 22 ianuarie 1922), împreună cu Klas Pontus Arnoldson.
Fredrik Bajer, pacifist, politician, preşedinte onorific al Biroului Internaţional Permanent pentru Pace din Berna, Elveţia, a fost ofiţer în armata daneză, a luptat ca locotenent în războiul din 1864 împotriva Prusiei şi Austriei. În 1865 a fost trimis la vatră, s-a mutat în Copenhaga, unde a devenit profesor, traducător şi autor. În 1872 a fost ales în Parlamentul danez, unde a activat până în 1895.

Acest articol a fost publicat în Cultură și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s