Păzeşte-ne, Doamne, de sălbăticia oamenilor Nordului

de Lidia Otilia Danilof

A furore normannorum, libera nos, domine

Această rugă simplă arată ostilitatea cu care erau priviţi şi totodată este epitaful săpat în piatra de mormânt a vikingilor.

Vikingii, acei normanzi care, între secolele IX-XI, s-au revărsat din Scandinavia ca un val al marilor invazii germanice, au dat o dimensiune uriaşa propriei istorii.
În reconstituirea „contactului vikingilor cu lumea exterioară” ca jefuitori, cuceritori, mercenari şi chiar cruciaţi, Europa timpului respectiv i-a integrat în capitolele însângerate din istoria continentului.
Vechii germani (germanicii), popor de vechi triburi indo-europene formate din războinici patriarhali nomazi, s-au remarcat în Europa de nord înaintea erei noastre, pe la anii 600. Ca vecini aveau la nord pe laponi şi finicii, balţii şi triburile iraniene de sciţi şi sarmaţi la est şi galli la sud.
„Termenul de indo-european este în uz din 1816, iar acela (de tristă amintire) de arian din 1819; în fine, termenul naţionalist de „indo-germanic”, care n-are mai mult sens decât, să zicem „indo-slav” sau „indo-grecesc”, şi-a început cariera în 1823. Primul lingvist indo-european a fost germanul Franz Bopp (1791-1867)” (conform M.Eliade şi Ioan Petru Culianu). Să amintim că, pentru cronicarii francezi, normanzii înseamnă „oamenii nordului” – nordmen. Venind din golfurile (wik) Norvegiei – au fost numiţi vikingi (vikingar) – nume care în izvoarele vremii se traducea „pirat”.
Din sec.VI, denumirea de normanzi se aplică doar norvegienilor şi danezilor şi uneori chiar irlandezilor (care amintesc despre lochlannach – om al nordului sau gall – străin).
Epoca vikingă – marcând o anume evoluţie în societatea normandă, a început în jurul anului 800, şi a fost asociată unei perioade de teroare şi piraterie a „oamenilor nordului”.
Ieşirea neaşteptată a vikingilor din ţările lor, la sfârşitul secolului VIII şi începutul secolului IX, rămâne un mister. „A fost ca şi cum aceste teritorii nordice au fost cuprinse de o convulsie groaznică, /…/ şi timp de două secole Scandinavia a trimis valuri de migratori spre apus, sud şi est…”, spune prof. F.D. Logan.
Astfel, din triburile marelui grup al germanilor din nord s-au format actualii danezi, suedezi şi norvegieni.
Vandalii (menţionaţi de Plinius şi Tacitus), originari din nordul Jutlandei şi regiunea de coastă a Mării Baltice, au coborât spre centrul Germaniei. De aici, între anii 332-337 grupul tribal vandal al hasdingilor a făcut incursiuni în Dacia apuseană, unde s-a ciocnit cu goţii (popor desprins din ramura germanilor din est) în zona Mureş-Criş. (Ovidiu Drîmba)
Longobarzii, originari din insula suedeză Gotland, au fost „poporul german cel mai feroce, renumit prin sălbaticia sa”, caracterizat astfel de istoricul antic Velleius Paterculus, sec. I înaintea erei noastre.
Normanzii, – migraţiile maritime ale germanicilor nordici sunt iniţiate de heruli, care – anticipându-i pe vikingi -, ajung în sec.III la Marea de Azov, în zona Bosforului, în Asia Mică.
Mult mai importante şi debutând prin incursiuni piratereşti, au fost acţiunile germanicilor situaţi între Jutlanda şi Rhin. Aceştia au fost juţii, anglii şi saxonii.
Invaziile spre est au fost opera vikingilor din Suedia, cunoscuţi sub numele de varegi.
Varegii sacrificau zeilor nu numai animale ci şi bărbaţi sau femei. Sacrificiul uman se făcea prin spânzurătoare.
„….şi barbarii au venit”
Normanzii şi-au spus încă din sec.IX, vikingi – provenit dintr-un substantiv feminin – ce înseamnă expediţie războinică pe mare –, şi vikingr – substantiv masculin ce însemnă luptătorul plecat cu corabia la pradă.
Uşor, uşor termenul de viking s-a răspândit asupra norvegienilor şi danezilor şi apoi asupra suedezilor din epoca respectivă.
În societatea anglo-saxonă, de multe ori lovită de asaltul danez, vikingii, sunt numiţi dani, denumire ce a creat de multe ori confuzie.
Imaginea vikingului crud şi păgân, sălbatic şi sângeros, izvorăşte ca un ecou al temerilor unei lumi, unei societăţi expusă pericolului nordic.
“Reabilitarea” vikingilor în mediul scandinav – ca simbol al forţelor virile şi atotcuceritoare, nepăsător în faţa pericolelor, eroul aflat în lupta cu necunoscutul şi atras de misterul altor orizonturi – este deformată”, arată prof. F.D.Logan.
Atacurile împotriva Europei apusene erau predominant daneze.
Asemenea ungurilor şi maurilor erau violenţi, având un spirit negativ şi distructiv. Fără teamă putem spune că, invadatorii vikingi n-au fost decât o forţa negativă, destructivă care a accelerat declinul civilizaţiei apusene în special.
Civilizaţia vikingilor din nord, neîmblânzită şi necizelată a avut o influenţa puternică asupra multor popoare europene, din est şi vest.
Aşadar, să ne „îmbarcăm” pe corabia normandă şi să pornim într-o primă călătorie imaginară prin istorie, pe urmele vikingilor, fiind îndrumaţi de câţiva cercetatori renumiţi precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Ovidiu Drîmba, F.D.Logan ş.a.
Timp de 200 de ani vikingii din Danemarca au dominat istoria Angliei, atacându-i ţărmurile, călcându-i drumurile, schimbându-i peisajul şi limba. Povestea vikingilor danezi în ţara anglilor este înfrumuseţată şi urâţită în acelaşi timp de relatarea din Cronica anglo-saxonă.
Cele mai importante expediţii în Anglia au fost conduse de membrii unei familii regale daneze, dinastia Jelling.
Armata daneză, invadatoare compusă mai ales din danezi, cuprindea în rândurile ei numeroşi vikingi din toate părţile Scandinaviei; cinci pietre comemorează în Suedia astfel de războinici şi mii de monede englezeşti găsite în Gotland şi în Norvegia, sunt mărturii ale prezenţei danezilor în Anglia.
Aspectul nelămurit încă pentru istoricul interesat este problema violenţei vikingilor. Vikingul ameninţător, crud, cel care ataca şi jefuia mânăstiri şi răpea femeile a existat cu adevărat, dar totodată a vedea în el fermierul îngrijorat de gospodăria sa, paşnic, înseamnă a nu te strădui prea mult în reconstituirea unei imagini reale, spune prof. F.D.Logan.
Dar cât de violenţi erau aceşti vikingi?
Un negustor arab, pe nume al-Tartushi din califatul Cordobei, pe la anul 950, vizitând Hedeby (în Danemarca), scrie, printre altele, în impresiile sale: „… se intâmpla des ca un copil nou născut să fie aruncat în mare pentru ca părinţii să scape de grija creşterii lui./…/ Nimic nu se poate compara cu cântecele înspăimântătoare ale acestor oameni, care sunt mai urâte decât lătratul câinilor.”
Dintre triburile germanice cu care romanii au intrat mai întâi în conflict – sfârşitul sec. II înaintea erei noastre – au fost cimbrii, triburi din nordul Jutlandei şi teutonii, aproximativ din centrul Germaniei de azi.
În scrierile lui Caesar găsim însemnări referitoare la popoarele din nord, barbarii. Astfel, despre obiceiurile lor, arată că, „… furturile comise în afara graniţelor unui trib nu atrag după ele dezonoarea, ba, ceva mai mult, germanicii – vikingi pretind că aceste furturi sunt un fel de exerciţiu pentru tineret şi se practica pentru a înlătura trândăvia.” (op.cit., VI,23)
La vikingi legile variau de la un thing la altul. Interesant este şi faptul că, mult timp legile vikingilor n-au cunoscut pedepse corporale.
Tacitus, istoric antic, descrie cu amănunte pitoreşti modul în care preotul sau capul familiei practica riturile divinatorii. Menţionăm doar că, la faimosul templu din Uppsala se celebrau sacrificii – în timpul echinocţiului de primăvară – timp de nouă zile; în fiecare zi era sacrificat un om plus şapte animale.
Tot de la Tacitus aflăm despre cântecele de luptă şi dansurile războinice: „Jocuri au numai un soi, care-i acelaşi în toate adunările lor: tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee (lance de luptă – la popoarele germanice – de înălţimea unui om, cu vârful de forma unei frunze de laur, ascuţit şi tăios – DEX) gata să-i străpungă şi aceasta numai de bună plăcerea lor.”
Fără corăbii, fără cunoştinţe solide de navigaţie, atacurile vikingilor ar fi fost imposibile. Erau oameni care trăiau lângă şi prin mare. Însuşi numele sub care erau cunoscuţi, deşi însemna aventurier, prădător, are rădăcina în cuvântul vik (golfuleţ) – erau deci „oamenii golfurilor”.
Corabia era adăpostul, prietenul firesc, cu ea pescuiau, puteau face negoţ, şi, chiar să „comunice” cu vecinii.
Surprinzător este la aceste triburi de barbari, sălbatici, temerari, aspri şi necruţători – că îşi botezau corabiile cu nume poetice chiar: Corbul vântului, Renul regelui mării, Calul pornit pe cărarea pescăruşilor…. Aceasta explică legătura strânsă dintre corăbier şi corabia sa, corabia fiind refugiul, prietenul, salvatorul.
În luptă, vikingii se comportau cu o cruzime rară – îndeosebi acel tip de luptător numit berserk (razboinic furios, în daneză bersærk ), care îşi provoca starea de furie cu o băutură cu efecte halucinogene (cf. R. Portner). De multe ori, în rândul luptătorilor erau şi femei – numite „fecioare cu scuturi”, gingaşe frumuseţi nordice.
Berserk, războinicul elitist, în traducere literară „cel în piele de urs”, dezlănţuind în luptă o furie oarbă, imită prin cruzime comportamentul animalelor de pradă, mai ales al lupului.
Izvoare importante privind credinţele germanicilor coboară în timp până în epoca vikingilor. Astfel, Odhinn rămâne zeul suprem şi în vremea vikingilor, dar cele mai multe onoruri i se aduceau lui Thorr, zeu deopotrivă cu Odhinn. Odhinn, fiind totodată şi zeul războiului, luptătorii vikingi se bucură de o soartă privilegiată după moarte. Moartea unui viking în luptă fiind socotită un act religios suprem, extatic.
În tradiţia vikingilor, ziua de sâmbătă era numită „ziua spălării cu leşie” = laugardagr . În daneza modernă, ziua de sâmbătă se numeşte lørdag = „ziua spălării”.
Vikingii erau neîntrecuţi băutori de bere (øl sau bjorr), de hidromel (mjodr) şi de vin, doar la ocazii, vinul fiind un produs de import.
Dacă în atribuirea de nume poetice corăbiilor se reflectă legătura dintre om şi corabia sa aproape însufleţită, nu acelaşi lucru se poate spune despre atribuirea numelor de botez. Spiritul războinic după spusele lui Emil Nack, se manifesta şi în atribuirea numelor. De exemplu, câteva componente nominale rămase peste timp:

  • gunt, hilt, wic (bătălie) în: Gunther, Brunhild, Ludwig
  • bert, mar (strălucit, faimos) în : Adalbert, Waldemar
  • hel, ger, ort (vârful spadei) în : Helmbrecht, Gernot, Ortwin
  • ar (acvilă) în: Arnold
  • wolf, wulf (lup) în: Wolfgang, Wulfila s.a.

Despre creaţia artistică a vikingilor putem spune că se limita la început doar la decorarea unor unelte, a armelor şi într-un fel a corabiilor. Privită în general, arta vikingă este predominant zoomorfă. Proprie spiritului acestor popoare nordice rămâne lipsa simţului de ordine şi de simetrie. „Animalele sunt redate în paroxismul agitaţiei, cu mişcări brutale, declanşând o impetuoasă forţă ofensivă; mimica este crispată,,torturată, derutantă./…/ o impulsivitate interioară nestăpânită, un dinamism general coleric caracterizează reprezentările…” (Ov. Drîmba).
Odată cu procesul de creştinare a acestor popoare, în arta vikingilor reapare figura umană (cf.L. Balzaretti). „Numeroase teme provenind din arta animalieră a barbarilor vor reapare, în sec.XII, în decorarea bisericilor din Franţa Septentrională” (R. Lantier).
Anglo-saxonii creştinaţi aproximativ pe la anul 600, construiesc în Northumbria şi în sudul Angliei, mânăstiri, devenite centre de cultură. După invazia danezilor, care au devastat şi distrus mânăstirile din Northumbria, arzând multe din bibliotecile bine înzestrate, centrul intelectual se mută în sud, în Wessex.
Mult mai târziu, în mediul scandinav apare un cronicar pe nume Saxo Gramaticus (cca 1140-1206 sau 1216), călugăr, secretar al episcopului din Lund şi totodată înalt demnitar la curtea regelui danez Waldemar I. Acesta scrie Istoria danezilor (Gesta Danorum ) unde legendele alternează cu cântece străvechi. Ca scriitor autentic viking, descrie cu multă plăcere, detaliat şi colorat, scenele feroce de luptă. Erasmus din Rotterdam (Erasmus Desiderius Rotterdamus – pseudonimul lui Gerhard Gerhards, a trăit între anii 1466-1536), umanist renascentist olandez, cu subtilă ironie îl descrie ca pe „un spirit viu şi un talent strălucit”, stilul având „o admirabilă varietate de figuri şi de imagini”.
Spre sfârşitul sec.XI, urmele vikingilor dispar, cu excepţia ţărilor scandinave şi Islanda, după ce au scris un capitol important, din anumite puncte de vedere, în istoria civilizaţiei şi culturii europene.

Acest articol a fost publicat în Istorie, Opinii și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s