Diaspora, evrei, greci

 de Lidia Otilia Danilof

Termenul vine din grecescul diaspora („împrăştierea” ), şi poate desemna atât evreii răspândiţi în lumea ne-evreiască sau locurile unde locuiesc ei. Nu se ştie cât de devreme a început împrăştierea voluntară a Israelului, dar există indicii că a existat o „colonie” veche în Damasc.
Politica expansionistă a lui Solomon a dus la stabilirea unor avanposturi comerciale.
Imaginile profetice despre ajutorul milostiv al lui Dumnezeu în vremurile de pe urmă cuprinde restaurarea „Israelului împrăştiat” unde Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament) traduce „diasporai lui Israel” .
Cuceririle lui Alexandru Macedon au marcat o nouă perioadă a Împrăştierii .
În secolul I d.H. Filon a spus că numărul evreilor din Egipt se ridică la un milion. Iar geograful Strabo, ceva mai devreme, notează : „Poporul acesta şi-a croit calea în fiecare cetate şi nu este uşor să găseşti vreun loc în lumea locuită care să nu fi primit pe acest popor şi unde să nu-şi facă simţită puterea.”
Dar prin însăşi natura lucrurilor, ei n-au putut trăi ca evreii din Palestina : Diaspora din apus sau din sfera de influenţă persană, trebuia să trăiască în lumea aceea şi să vorbească limba popoarelor respective.
Împrăştierea lor nu a fost limitată de factori geografici, politici sau de altă natură. Evreii s-au stabilit în Egipt, în ţinuturi îndepărtate, se pare pînă la Prima Cataractă, iar Siria avea „colonii” evreieşti mari. Juster în 1914, ca o confirmare a celor estimate de Strabo, înşiră 71 cetăţi în Asia Mică. Scriitori romani precum Horaţiu, mărturisesc într-un mod neprietenos despre prezenţa şi obiceiurile evreilor din Roma. O expulzare a evreilor din capitala romană a avut loc în anul 139 î.d.H., subliniind că edictul menţionat în Fapte, 18,2 a avut deja câteva precedente.
În ciuda lipsei de popularitate, evreii s-au întors întotdeauna, iar lipsa de popularitate a fost ascunsă prea puţin în discursurile guvernatorilor Pilat şi Gallio , evreii s-au dovedit a fi un fel de excepţie universală. Exclusivitatea lor socială, tabuurile lor, neînţelese, religia lor necompromiţătoare, toate erau tolerate. Erau scutiţi de jertfe „oficiale” şi de serviciul militar. Sub stăpânirea Seleucizilor, Ptolomeilor şi romanilor, Diaspora s-a bucurat de pace şi prosperitate, în general. Josephus, istoric evreu antic, povesteşte lucruri interesante despre evreii întreprinzători de talia lui Fra Diavolo din Partia („Antichităţi iudaice”, 20,17 şi urm.)
În relaţia cu creştinismul, confuzia aparentă a unor scriitori s-a creat deoarece comunitatea creştină s-a născut adeseori din sânul iudaismului din Diaspora . Pentru un ignorant atitudinea convertiţilor părea iudaică, chiar dacă în sinea lui credea poveştile de groază puse pe seama creştinilor. Pe de altă parte, influenţa iudaică asupra unor convertiţi de frunte, explică de ce „iudaizarea” a fost un pericol pentru biserica apostolică.
Un alt aspect interesant, Petru şi Iacov, evrei amândoi din Palestina, se adresează creştinilor numindu-i „Diaspora” („cei împrăştiaţi ”), conform Iac., 1,1; Pet.,1,1 din Biblie.
În Vechiul Testament termenul de evrei ‘ibrî este folosit numai în naraţiunea despre fiii lui Israel în Egipt, legislaţia privind eliberarea servitorilor evrei, istoria ciocnirilor dintre israeliţi şi filisteni în zilele lui Samuel şi Saul.
Termenul patronimic „evrei” , folosit pentru Avraam şi urmaşii săi, poate fi derivat de la strămoşul lor Eber. În consecinţă, această denumire serveşte pentru a face legătura dintre revelaţia avramaică şi promisiunea legământului cu Sem. Favoarea divină arătată lui Avraam evreul într-un conflict în care el se află într-o alianţă militară cu „fiii lui Canaan” împotriva forţelor unui Elamit care era un „fiu al lui Sem” descoperă alegerea anunţată de Noe, era doar prin semiţii care erau urmaşii lui Eber (evrei).
În Noul Testament termenul „evrei ” este întâlnit ca un termen exclusiv pentru iudeii care nu au fost înfluenţaţi puternic de elenizare, dar şi ca un termen care face distincţie între iudei, în general, şi păgâni (Neamuri). Prin urmare Vechiul Testament foloseşte în mod consecvent termenul de ibri în sens etnic. Textele evreieşti vechi, în general, sunt cuvântări ale ne-israeliţilor sau adresate unor ne-israeliţi.
În Noul Testament sunt folosite două cuvinte pentru greci : Hellenes şi Hellenistai . Primul se referă la locuitorii Greciei sau la urmaşii lor sau echivalentul pentru „neamuri” (ne-evrei), pentru a-i descrie pe aceia care nu sunt de origine evreiască.
Termenul Hellenistai este o enigmă. Întâlnit numai în Fapte 6,1; 9,29; 11,20 , interpretarea tradiţională este „evrei care vorbesc greceşte ”. Apostolul Pavel care vorbea greceşte se numeşte pe sine Hebraios , care în Fapte este în contrast cu Hellenistai . Pentru acest termen au fost găsite diferite alternative: ex.: evrei care vorbeau numai greceşte, evrei din diaspora care vorbeau greceşte dar care locuiau în Palestina, evrei non-conformişti influenţaţi de elenism şi cunoscuţi pentru opoziţia lor faţă de Templu.

 Referinţe:
Danemarca şi holocaustul
De ce Ţara Porcilor atacă Islamul
Diaspora: Jews Amidst Greeks and Romans de Erich S. Gruen

Acest articol a fost publicat în Imigraţie, Istorie, Opinii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s