Dacii, strămoşii danezilor

Un document important pentru noţiunea de Dacia cât şi pen­tru originea şi istoria descendenţilor ei, este Chronicle Roll sau Moseley Roll, o cronică istorică al cărei original s-a pierdut dar ale cărei cópii şi manuscrise după aceste documente, făcute în secolul XV, în timpul domniei lui Henry al VI-lea, se găsesc la: „Univeristary College”, din Londra, „Corpus Christi College” din Cambridge şi „Bibliotheque Nationale” din Paris.
Acest document este o genealogie a popoarelor germane, o legendă a acestora. Astfel Steph, Steldius ori Boerinus este primul locuitor şi iniţiator al popoarelor germane care are nouă descendenţi, cele nouă popoare germanice vechi, iniţiatoare: Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethius, Wandalus, Iutus, Gothus, Cinrinicius.
Dr. Alexandru Bădin din New Jersey, în lucrarea „Dacia din Vestul Europei” publicată la New York – 1998, Editura The Geryon Press, descrie în amănunt şi cu lux de informaţii această legătură dintre Dacia de Est şi Vest, dezlegând o istorie până acuma nedezlegată, o istorie legendară, reabilitând pe baze istorice şi documentare, originea Daciei din vestul Europei. […].

237491

Lupul dacic (Orăștie)

Revenind la cei 9 descendenţi ai lui Boerinus [Boier] este clar că ei nu reprezentau persoane ci popoare iar pre­istoria devine dintr-o dată un roman fascinant poliţist: cum de ei, germanii, pot accepta ca două dintre ramurile lor să poarte nume ca geate şi dacus? Să fie oare o simplă coincidenţă, ori sosirea pe teritoriul Germaniei, atunci, a unui trib carpato-danubian, după retragerea calotei glaciare şi încălzirii climei, să fi generat această legendă!

  • Există un erou scandinav, Beowulf, conducător al unui popor numit geate, geatas, guata sau guatar.
  • Friedrich Heer în cartea sa „The Medieval Word” New York, New American Library, 1961, descrie trei profesori iluştri de la Universitatea din Paris, secolul XIII, toţi originari din nordul Europei: unul din ei fiind Boetius din Dacia. Acesta era reprezentantul tezei mult-dezbătute a „dublei realităţi” şi care descria cunoaşterea şi religia ca două principii diferite, fiecare având validitatea ei proprie. Ideile lui eretice au fost aduse la tăcere, în anul 1277, printr-un decret papal.

Localizarea geografică a Daciei, ţara lui Boetius, este controversată. După profesorul Jensen S. Skovgaard, termenul de Dacia avea două semnificaţii: – prima se referea la un membru al ordinului dominican sau franciscan, însemnând că persoana aparţinea Provinciei Dacia, în care erau cuprinse teritoriile mai multor ţări: Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda. A doua semnificaţie ar însemna că persoana aparţinea ţării Dacia din vechile texte latine ale Evului Mediu, numită, de asemenea, Dania sau Danemarca. Aşadar, găsim două grupuri de populaţii, în două regiuni geografice diferite din Europa, care poartă aceleaşi nume de daci şi Dacia. Un grup este situat în estul Europei (în vatra vechii Europe) şi celălalt în partea de nord-vest a continentului, unde găsim ca stat Danemarca, numită şi Dacia, în vechile texte latine, sau o găsim ca provincie, regiune, numită tot Dacia, incluzând de data aceasta Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda.
Ce este interesant, ca datare istorică, Dacia din estul Europei a fost menţionată în istoria scrisă – din secolul II î.d.H. în timp ce cea din Vest, mult mai târziu, în jurul secolului IV d.H.

315682

Sarmizegetusa Regia

Problema originii naţionale a lui Boetius din Dacia nu trebuie să fie dezbătută între suedezi şi danezi, ei trebuind să se adreseze Daciei de Est, acolo fiind cheia care le poate deschide uşa preistoriei originii lor.
Este oare posibil ca pe o arie geografică determinată undeva la vest de râul Rin şi la est de Munţii Carpaţi să existe două regiuni şi două popoare cu nume identice, cu tradiţii culturale, religioase şi lingvistice foarte asemănătoare, care să nu aibă o legătura istorică între ele, care să nu aibă o istorie, un trecut şi o origine comună?
Ei, pelasgii-carpato-danubieni şi-au purtat simbolurile peste toate zonele cucerite; astfel găsim crucea pelasgică nu numai pe un vârf de lance la Torocello, lângă Veneţia, dar şi la Muncheberg (Germania), din Balcani şi până în Asia Mică şi de acolo până în India, Coreea şi Indonesia (insula Bali); cea mai veche din lume găsindu-se la sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de azi, vechimea ei fiind de peste 7.000 de ani. Pasărea heraldică a Ţării Româneşti, Corbul Pelasgic, pasărea sfântă a zeului Mitra (zeul Soarelui, aparţinând populaţiei celei mai vechi din panteonul vedic), adorat aşa de mult în regiunile Daciei (vezi N. Densuşianu, Dacia preistorică, p. 426, Ed.Meridiane,1986), are în plisc o cruce pelasgică simplă, alteori dublă; în Octoihul slavonesc tipărit la 1575, această cruce are în partea superioară forma unei zvastici vechi pelasgice, simbol al soarelui renăscut sau al soarelui de primăvară. Tot astfel o găsim şi în Psaltirea slavo-română de la 1577 (Bianu şi Hodos, Bibliografia rom. Tom.I. 61-1575,67-1577). […]

174325

Falx dacic (Orăștie)

Dacă ne uităm în „Mica cronică a regilor din Leire” scrisă în XII d.H. găsim: „Erat Ergo Dan Rex in Dacia Per Triennium” – Dan a fost deci rege în Dacia, timp de trei ani. În partea de jos a aceleiaşi pagini R.W. Chambers aduce o notă informativă deosebită: Dacia = Den-Mark. După o reexaminare a documentului Moseley Roll se poate observa că atât numele regelui Dan cât şi al poporului Dani sunt absente din acest document, apariţia lor istorică fiind mult mai târzie. Dani, Dania, Danemarca sunt nume mai recente ce au înlocuit numele tradiţional de Dacia.
Venirea danilor din nordul Scandinaviei a deplasat o parte a populaţiei de daci pe teritoriul Olandei de azi, unde locuitorii ei sunt cunoscuţi şi azi sub numele de Dutch, care se pronunţă daci.

Runele scandinave seamănă extraordinar de mult cu scrierea dacică.

 Referinţe:

  1. Danskerne stemmer fra dakerne
  2. Danezii se trag din daci

 Bibliografie:

  1. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică
  2. Dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei
  3. Petre Morar, Noi nu suntem latini
Acest articol a fost publicat în Istorie, Opinii și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Dacii, strămoşii danezilor

  1. WOLF DACIAN zice:

    Am dormit 2000 de ani. Vulcanul Traco-Geto Dacic a erupt !!!

  2. TN zice:

    Eu as fi scris… ceva e putred cu numele de Romania… mai bun era DACIA !

  3. georgiana zice:

    de cand au venit romanii peste noi a m devenit lasi sivanzatori de neam

  4. Ramada zice:

    De când căscăm gura la denigratori am devenit ultimii europeni … din primii!

  5. Brăţările getice – din Geţia Carpatică în Scandinavia
    Cele 13 brăţări getice din aur, care fac parte dintr-un grup de cel puţin 24 de piese similare, reprezintă cel mai mare tezaur cunoscut pe teritoriul României, din anul 1837 până în prezent, an în care a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa, numit popular „Cloşca cu puii de aur”. Cea mai interesantă brăţară getică este cea care, aşa cum s-a dovedit în urma analizei, a fost singura folosită, fiind purtată de o persoana importantă, un preot sau o preoteasă, într-un ritual care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Primele manifestări ale unui ritual similar – depunere ritualică de ofrande – datează încă din paleolitic, perioadă în care era practicat cultul craniului ursului de peşteră. În acele vremuri, aşa cum s-a descoperit în diferite peşteri (cum ar fi cunoscuta Peşteră Drachenloch din Elveţia, dar şi în România – o peşteră din Bihor, unde o formaţiune de cranii, a căror vârstă ar depăşii 75.000 de ani, reprezentă cel mai vechi sit de acest gen), craniile şi oasele lungi erau aşezate într-un fel de casete de piatră, reprezentând ofrande de jertfă a primei vânători adusă unei Fiinţe Supreme. Peste milenii, pe vremea geţilor, metalul sfânt al acestor munţi – aurul – cules cu pioşenie dintre cârlionţii blănurilor de berbec cufundate în albia râurilor aurifere (acea mitică „lână de aur”), era dăruit înapoi muntelui, fiind îngropat la poalele Muntelui Godeanu, Kogaionul sacru al geţilor. Aurul era adunat şi prelucrat în tije ale caror terminaţii, prin ştanţare, gravare şi poansonare, erau lăţite şi transformate cu măiestrie în protome reprezentând capul de lup şi coame stilizate, primeau puteri magice – prin simbolistica Pomului Vieţii reprezentat sub forma brăduţilor sau a palmetelor, fiind apoi aşezat în casete formate din lespezi de piatră şi adus ofrandă Divinităţii.
    Pomul Vieţii sub forma bradului (considerat de popoarele din sud-estul Europei ca arborele vieţii, iar la traci, sub raport mitic, bipolar: totdeodată arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieţii şi arbore al morţii) este reprezentat pe botul şi coama lupului, iar sub forma palmetei (asociată în Orientul Mijlociu, încă din secolele VIII-VII î.e.n., cu Pomul Vieţii), este figurat într-un registru plasat în continuarea coamei, până la tijă; se face precizarea că sunt, în majoritate, 7 palmete. Şapte era un număr magic încă din neoliticul european, ambele Coloane ale Cerului descoperite în sanctuarul de la Căscioarele (datat în jur de 5000 î.e.n.) fiind încadrate între două rânduri de stâlpi, şapte la număr, ale căror resturi carbonizate s-au găsit în săpături.
    La descoperirea brăţărilor getice din aur, au existat voci care au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii celebrelor brăţări. De ce în zeci de ani de săpături arheologii nu au descoperit măcar una, de ce au apătut toate dintr-o dată? Unul dintre contestatarii autenticităţii brăţărilor, expertul Radu Stanciu, a pus problema la modul superficial: „toate seamănă între ele, indiferent de greutate, modelul este acelaşi; ai putea spune că piesele sunt făcute ca la o maşina din care ies toate una după alta; este şi o grosolănie – un mic triunghi care vrea să fie un cap de şarpe … nici o lucrătură, nimic, aşa ceva pe un arc absolut grosolan … „. Alţi specialişti au susţinut cu argumente autenticitatea brăţărilor: au unghiurile atât de proaspăte ca şi cum ar fi fost făcute ieri, dar sunt acoperite cu un strat de depuneri minerale din sol, care atestă faptul că obiectele au stat vreme îndelungată în sol; acelaşi centru de producţie, dar mai multe mâini, cu siguranţă; aurul este nerafinat, meşterii nu au manifestat nici o preocupare pentru a obţine un aur de o calitate mai bună … ce-au găsit în râu, ce-aveau, asta au folosit; tehnicile de producere a bijuteriilor se schimbă, iar în cazul nostru avem de-a face cu o tehnică excepţională, care azi, practic, nu mai poate fi accesibilă celor din Europa.
    Chiar dacă admitem faptul că asemenea obiecte spiralate din aur, similare celor getice, nu au mai fost descoperite în România, se poate pune întrebarea dacă au fost descoperite în alte zone ale Europei. Şi dacă răspunsul este afirmativ, interesant ar fi să ştim din ce perioadă a istoriei datează?
    Şi în situaţia în care nu ţinem cont de ultima brăţară getică din aur, confecţionată sub forma dragonului getic – cap de lup şi trup de şarpe, descoperită în mod absolut incredibil în anul 2017 la Optaşi-Măgura, judeţul Olt, există obiecte plurispiralice similare (pentru a nu spune aproape identice) care fac mândria muzeelor din întraga Scandinavie: brăţara spiralată cu capete de lup, confecţionată din aur şi datată între 200-300 e.n., aflată la Muzeul Naţional de Istorie din Stockholm, Suedia, brăţara din aur descoperită în Vittskövle, regiunea Sverige, Suedia, brăţara din aur masiv, confecţionată dintr-o tijă răsucită în spirală, la care fiecare capăt se termină cu un cap stilizat de lup, descoperită într-un mormânt din Valløby pe Stevns, Danemarca şi aflată în prezent în Muzeul Naţional din Copenhaga, Danemarca, inelele spiralate din aur, executate din tije răsucite şi lăţite spre capete prin prelucrare la rece pentru a sugera, similar brăţărilor getice, coama, terminate apoi cu protome realizate sub forma capului de lup, descoperite la Himlingøje, regiunea Præstø, Danemarca, datate între 150-320 e.n., precum şi cel descoperit la Nordrup lângă Ringsted, Danemarca, aflate în prezent în Muzeul Naţional din Copenhaga, Danemarca.
    Toate aceste obiecte sunt datate între anii 0-400 e.n., mai probabil între 200-400 e.n.; începând cu anul 300, asemenea obiecte spiralate ajungeau şi în Norvegia.
    Referitor la această perioadă, un savant de mare anvergură și cu o cultură istorică riguroasă – Carlo Troya (1784 ‒ 1858), în teoria migraţiei inverse a goţilor, expusă detaliat în lucrarea „Fasti Getici o Gotici” (în care una dintre secțiunile marii sale istorii este subintitulată în mod surprinzător „Faptele daco-geto-normande”), consemnează între evenimentele înregistrate din istoria dacilor două migrații esențiale spre nordul european: una după moartea lui Burebista, prin destrămarea imensului său imperiu, deci după anul 44 î.Hr., și alta după moartea lui Ermanaric cel Mare, fondatorul celuilalt mare imperiu al aceluiași neam, denumit ostrogotic de această dată, în anul 365 d.Hr., amplificându-se după moartea lui Attila din anul 453. Între cele două migrații, timp de aproape cinci secole, geţii s-au răspândit încetul cu încetul în regiunile de la Marea Baltică, au trecut apoi în Suedia, creând aici o nouă Ostrogoţie şi o nouă Vestrogoţie, deloc diferite de cele ce fuseseră atât de prospere la Dunăre şi la Pontul Euxin. Numindu-se dani, daci sau geți, aceștia își îngroașă rândurile prin alianțe confederate cu diferite alte triburi getice care apăreau și înaintau spre Baltica, aducând aici toate instituţiile lor şi numind „Dacia” totalitatea cuceririlor lor în Danemarca şi în Suedia, nume care timp de mai multe secole a fost amintit în actele publice şi oficiale ale ambelor regate.
    Pe harta Scandinaviei întocmită de cartograful german Martin Waldseemuller în anul 1541, bazată pe o hartă similară a lui Claudiu Clavus, apărută în 1425, Peninsula Iutlanda şi sud-estul Peninsulei Scandinave sunt denumite „DATIA”, iar în cea mai exactă hartă a ţărilor nordice, care oferă detalii şi nume de locuri, Carta Marina, publicată în anul 1539 de către scriitorul suedez Olaus Magnus, peninsula Iutlanda apare cu numele de „DACIA – SIVE DENNEMARCA” (SIVE = o națiune, un corp mare de oameni uniți prin descendență comună, istorie, cultură sau limbă, care populează un anumit stat sau teritoriu).
    În sprijinul acestei teorii, Profesorul Flemming Kaul – Arheolog la Muzeul de Istorie din Copenhaga, specialist în perioada fierului din epoca pre-romană spunea: „Se ştie că au existat contacte între lumea aceea şi cea de aici, mai ales prin partea sud-estică. Mărturii ale acestor contacte au fost descoperite încă din epoca bronzului, aşa că o vizită la rudele din nord nu este ex­clusă! E clar că dacii mai fuseseră aici cândva, cu­noş­teau drumurile şi aveau contacte. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe către Skatiski, peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu Ro­mânia, prin Timişoara. Au fost poate războinici sau comercianţi. Ce este im­portant, însă, este că aceste urme există, deci, cu sigu­ranţă au trecut pe aici.”
    După ce a găsit urme de brăţări getice pe un şantier din Polonia, arheo­logul Marcin Rud­nicki a publicat, într-unul din­tre studiile sale recente, o hartă a prezenţei aces­tora în Polonia şi în împrejurimi. O hartă impre­sionantă, pe care privind-o, cu greu te poţi abţine să nu exclami: e plină Polonia de astfel de brăţări getice! … şi gândul zboară spre marele Vasile Părvan, care scria în „Getica” sa: „Da­­cii nu sunt la Vistula o excepţie, ci ei sunt foarte numeroşi şi în legătură unii cu alţii”. Cele mai multe dintre aceste descoperiri sunt reprezentate pe harta lui Marcin prin puncte negre, înghesuite în sud, în jurul Cra­coviei, şi în centrul ţării, în jurul Var­şoviei. Dar câteva dintre ele se găsesc în zone unde era greu de bănuit influenţa geţilor: la Marea Bal­tică, la Lalendorf, în Germania, sau lângă Gdansk, în Polonia, peste drum de Scandinavia, şi la doi paşi de Lituania.
    Robert Gindele crede că prezenţa getică din nor­dul continentului a fost consolidată mult după răz­boa­iele geto-romane, când mai multe grupuri de geţi s-au retras către nord din faţa trupelor romane, respec­tiv în perioada răz­boaielor marcomanice (160-180 d. Hr.), şi mai apoi, în urma pătrunderii masive a van­da­­lilor în spaţiul nord-vestic al României. https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-10-bratarile-getice–din-getia-carpatica-in-scandinavia

  6. Dragonul getic de la capătul curelelor anglo-saxone
    Piesele denumite „strap-end”, capete de curea, erau concepute pentru partea terminală a unei curele plate din material textil sau piele. Aveau un rol multiplu: acela de a împiedica cureaua să se desfacă în mod accidental şi nedorit, erau articole ornamentale şi decorative, precum şi, foarte probabil, erau utilizate ca amulete, cu rol de protecţie. Sunt realizate din aliaj de cupru iar una sau ambele fețe pot fi decorate. În general, există două părţi: un capăt terminal iar la partea opusă un capăt destinat ataşării de curea prin intermediul unor nituri. Practic, două plăci metalice turnate prindeau la mijloc cureaua, fiind apoi nituite împreună. Această parte metalică proteja capătul liber a curelei şi asigura o greutate care determina capătul benzii din pânză sau a curelei din piele să stea întins, în poziţie verticală şi astfel împiedicând cureaua să se desfacă.
    Primele reprezentări ale acestor piese – capete de curea – se află în manuscrisele carolingiene (Biblia Viviană, Evangheliile de Aur), fiind ataşate la curelele de legătură care compuneau centurile de care erau prinse săbiile războinicilor descrişi la mijlocul secolului al IX.
    Conform unei clasificări în funcţie de tipologie şi perioada în care au fost produse, întocmită de Gabor Thomas, lector la Universitatea din Kent – Departamentul de Studii Clasice şi Arheologice, în lucrarea „A Survey of Late Anglo-Saxon and Viking-Age Strap-Ends from Britain”, cea mai comună varietate a acestor piese este reprezentată de clasa capetelor de curea cu terminaţie zoomorfă (strap-end Class A), caracterizată prin prezenţa capului de lup, văzut de sus, căruia i s-a acordat o atenţie deosebită, în special caracteristicilor faciale, inclusiv urechilor, ochilor şi botului. O altă trăsătură stilistică este elaborarea zonei cuprinse între niturile care prindeau cureaua şi protoma zoomorfă, o zonă similară coamei lupului din alcătuirea brăţărilor getice. Această zonă a păstrat, ca într-o capsulă a timpului, scopul iniţial al acestor obiecte a căror formă sugerează dragonul getic, şi anume acela de obiecte utilizate în ritualuri magico-religioase. Acest spaţiu este încărcat de elemente ale simbolisticii de regenerare infinită, de nemurire: romburile pielii de şarpe, rozeta spiralată sau stelată, palmeta, rinceau, cerbul sau căprioara.
    Dacă lăsăm imaginaţia să zboare, putem vedea capul de lup reprezentat la extremitatea acestor piese, coama purtând simbolistica Pomului Vieţii şi cureaua din piele sau material textil, „fluturând” în timp ce războinicul se mişca cu repeziciune în iureşul luptei. Iar centura era împodobită cu o mulţime de asemenea „dragoni” care, asemenea urletului dragonului getic, zăngăneau lovindu-se unul de celălalt, producând un sunet asemănător armelor încleştate.
    Aceste piese – capete de curea (strap-end), produse şi utilizate încă din perioada saxonă timpurie şi, în continuare, de-a lungul întregii perioade anglo-saxonă şi vikingă, între anii 700 şi 1050, încorporează într-un singur artefact o imensă bogăţie de date variate, suficiente pentru a susţine o gamă largă de observaţii referitoare la civilizaţia anglo-saxonă.
    În anul 2011, lângă satul Silverdale, în nordul Lancashire, a fost descoperit al patrulea cel mai mare tezaur viking din Marea Britanie, datat, după monedele pe care le conţinea (printre care şi monede emise în timpul lui Alfred cel Mare), în jurul anului 900 e.n. Printre cele 201 piese din argint este o brăţară triplă, formată din trei inele concentrice, dispuse unul în interiorul celuilalt, executată într-un stil decorativ sintetizând în principal elemente anglo-saxone. Tezaurul, considerat printre cele mai importante descoperite în acest secol, indică faptul că vikingii au început să colonizeze aşezări din Marea Britanie în jurul anului 870 e.n.
    Caracteristic acestei brăţări este faptul că inelul cel mai mare (cel din exterior) este alcătuit, similar brăţărilor getice, din aceleaşi trei părţi: capul de lup, cu detaliile faciale atent incizate, având urechile ciulite, urmat de coamă, delimitată de semiove înlănţuite (oul este adăugat la simbolurile şi emblemele reînoirii Naturii şi vegetaţiei prin prezenţa acestor ove – motiv decorativ realizat dintr-un şir de elemente de forma unei semisfere sau a unui semiovoid), încadrând astfel coama, şi de registrul energiei regeneratoare, care la brăţările getice este reprezentat de palmete, iar la această brăţară este reprezentat prin cel mai timpuriu simbol al regenerării – pielea de şarpe, evidenţiată prin V-uri alternante, dispuse în rânduri paralele.
    Dacă se elimină din alcătuirea brăţărilor getice tija plurispiralică se obţine o brăţară formată doar din capul de lup, coamă şi registrul energiei regeneratoare (dispuse în oglindă, astfel încât capetele de lup sunt afrontate), similară brăţării vikinge şi executată într-un stil eminamente anglo-saxon. Posibil ca cele trei inele concentrice ale brăţării vikinge, toate ornamentate cu simbolismul pielii de şarpe, să substituie, astfel, prin concentricitate, tija plurispiralică a brăţărilor getice.
    Invazia anglo-saxonă a Britaniei a reprezentat migrația popoarelor germanice din Europa continentală în Britania în timpul Evului Mediu timpuriu, în special sosirea anglo-saxonilor în Britania, după prăbușirea stăpânirii romane, moment în care Constantin III a retras rămăşiţele armatei, ca reacţie la invazia barbară a Europei. Invazia saxonă a început în jurul anului 450 și a continuat pe tot parcursul secolului V.
    Diviziunea tradițională a migranților în englezi, saxoni și iuți – popoarele din Angeln, Saxonia și din Iutlanda – provine de la Historia ecclesiastica gentis Anglorum, o istorie latină din secolul al VIII-lea scrisă de Venerable Bede despre creștinismul din Regatul Angliei. Un număr mic de anglo-saxoni locuiau în Britannia, chiar și înaintea plecării romanilor. După ce aceștia au plecat, britanii rămași se pare că au angajat mai mulți mercenari anglo-saxoni ca răspuns la amenințarea pe care o reprezentau picții din nordul Scoției, în prima jumătate a secolului V.
    Cunoscuți sub numele de saxoni sau anglo-saxoni, aceștia erau de fapt anglii (din Schleswig-Holstein în sudul Danemarcei/nordul Germaniei), saxonii (din nordul Germaniei) și iuții (din Iutlanda, pe coasta Germaniei/Olandei).
    Iuții (în latină Eutii, Euthiones; în engleză veche Yte, Eotas; în nordică veche Jotar) au fost un trib germanic numit dupǎ teritoriul pe care l-a populat, și anume peninsula Iutlanda. După cucerirea peninsulei de cǎtre danezi în secolul al V-lea o parte din iuți s-au dizolvat în poporul danez, pe când alții s-au strǎmutat împreună cu anglii și saxonii în Marea Britanie, creând astfel Regatul Kent.
    Aşa cum arată Carlo Troya în lucrarea „Fasti Getici o Gotici”, din anul 878, când a fost încheiat pactul dintre Alfred cel Mare, rege anglo-saxon al regatului Wessex, şi Gothrun, regele danezilor, „s-a ştiut că Danemarca, fără a-şi pierde numele, se numea de asemenea Dacia, şi mai ales Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau şi posesiunile danezilor din afara Danemarcei, şi Dacia o parte din Suedia”.
    Această denumire s-a păstrat nealterată, astfel încât în anul 1450, Silvio Enea Bartolomeo Piccolomini (Papa Pius II) afirma în lucrarea „De Europa” că pe vremea lui, Iutlanda se numea Dacia: „Daniam sive Daciam dicere volumus, consuetudini servientes”, „Post Prutenos incipit nomen saxonicum … plagam aquilonarem davi obtinent et Mare Baltheum”. https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-9-2-dragonul-getic-de-la-capatul-curelelor-anglo-saxone

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s