După 1990, am schimbat exilul cu un fenomen absurd

Interviu cu scriitorul şi editorul Victor Frunză , luat de Argeşeanu Gabriel (A.G.).

A.G. O situaţie paradoxală pentru cei care vă cunoşteau a fost atunci când Victor Frunză cel liniştit a devenit Victor Frunză care a vrut să-i dea lui Ceauşescu o lecţie. Ce a declanşat o astfel de situaţie?
Pot să te întreb şi eu de unde ştiai că eram un tip liniştit?

A.G. Aţi afirmat acest lucru într-o discuţie particulară avută la sediul din Bucureşti al editurii pe care o conduceţi.
Într-adevăr, aşa este. Eram un liniştit în exterior, dar frământat şi chinuit de toate întrebările ce şi le punea societatea românească din anii ’70 şi ’80. Nu cea de la suprafaţă cu hăulitele şi scandările de şedinţă, ci acea lume din interiorul fiecăruia, când rămâneai cu tine însuţi şi-ţi puneai întrebări. Ca urmare a acestor întrebări, cel din interior s-a decis să-l domine pe cel din exterior şi să se exprime clar şi deschis, pentru a încheia definitiv cu dedublarea personalităţii, fază ce a fost valabilă pentru mulţi intelectuali, care astăzi sunt şi la vedere, până în 1989 când s-au decis şi ei odată cu Revoluţia să spună adevărul şi să-l recunoască.
A.G. Să revenim la momentul care a declanşat mânia dictatorilor?
Cei mai mulţi au ales libertatea prin plecarea în exil, în sensul că se decideau şi plecau. Eu am început prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu şi implicit a lipsei de drepturi şi libertăţi ale omului. Binenţeles că această critică a fost urmată de o violentă represiune individuală exercitată de Securitate la comanda dictatorilor. A sosit acea clipă când a trebiut să aleg între puşcărie şi a fi de acord cu sugestiile repetate şi cu presiunea de a pleca. Mi-au ales şi ţara, Danemarca, eu gândind să plec în Franţa.

A.G. « Prin acea critică violentă la adresa dictaturii personale a lui Ceauşescu … » . Mai exact?
Din literatura pe care ai consultat-o înaintea acestui interviu ai văzut că am redactat o scrisoare în care criticam anumite realităţi din ţară şi cultul personalităţii. Cum nu am avut posibilitatea să o înmânez unor ziarişti occidentali aflaţi la Bucureşti, se spunea că unii îi puteu contacta, m-am decis să plec în afară. Fiind profesor la Facultatea de Ziaristică mi-a fost uşor să obţin viză. Odată ajuns în Occident m-am adresat Agenţiei Reuters (1974), care m-a primit foarte bine şi textul a fost publicat în toată lumea. Cu sentimentul uşurării şi a scopului împlinit m-am întors acasă.

A.G. Nu la mult timp a trebuit să părăsiţi ţara pentru a nu fi arestat. Ce a însemnat exilul pentru Victor Frunză?victor_frunza
Ca a însemnat exilul? Întâi a însemnat un beneficiu, adică posibilitatea de a mă exprima liber şi de a mă adresa celor care puteau să mă asculte. În alt sens, exilul a fost o viaţă foarte frământată, plină de greutăţi şi dificultăţi, pentru că trebuie să-ţi spun că un om care soseşte pentru prima dată în Vest trebuie să se adapteze noilor realităţi.

A.G. A fost Danemarca o a doua ţară sau o prelungire a României?
Prin forţa împrejurărilor a devenit o a doua ţară, pentru că am jumătate de reşedinţă acolo. Este o ţară care merită cunoscută şi care m-a primit oblojindu-mi rănile cum ţara mea nu a făcut-o când m-am întors.

A.G. În volumul „Cât mai poate trăi un cadavru politic” aveţi un motto în care reproduceţi un grafitti întâlnit pe un zid la Paris: „Singura soluţie revoluţia, singura revoluţie soluţia”. Credeaţi în acea vreme în revoluţie?
Interesantă observaţia ta. Articolul datează din 1982 şi trebuie să recunosc că nu eram atât de perspicace. Atunci nu se vedea, ceea ce se numeşte astăzi, luminiţa de la capătul tunelului. Eram disperaţi cu toţii. Aceasta era starea generală. Când am scris „Osanaliada” nu vedeam că ar urma o revoluţie, însă am ştiut şi am scris într-un text, care a dat titlul cărţii, „Cât mai poate trăi un cadavru politic?”, scris în august dar datat noiembrie 1989, spunând că în mod normal dictatura nu trebuie să mai apuce Anul Nou.

A.G. Premoniţie sau nu, dar s-a adeverit. Ce a însemnat colaborarea la ziarul „Curentul”?
„Curentul” a fost un ziar care a apărut înainte de război, editat de marele gazetar Pamfil Şeicaru, despre care s-au scris numai lucruri urâte. Şeicaru a plecat din ţară în 1944, cu puţin înainte de 23 august. Trecând peste decenii, în 1978 Pamfil Şeicaru a început să reediteze ziarul lui de succes, dar era la o vârstă înaintată astfel că l-a încredinţat lui Vasile C. Dumitrescu care m-a invitat să devin colaborator. Vasile C. Dumitrescu mi-a fost poate cel mai bun prieten din exil, un om de care mă apropia o unitate a ideilor, despărţindu-mă doar vârsta, în sensul că făcea parte din generaţia mai mare ca mine cu două decenii. Vasile C. Dumitrescu a editat „Curentul” şi după moartea lui Pamfil Şeicaru, continuând în acelaşi stil de nostalgie a epocii antonesciene, dar şi cu unele nuanţe anticomuniste. Prin colaborarea mea la „Curentul” am dat o direcţie anticeauşistă şi anticomunistă, celelalte păstrându-se doar în subsidiar. Datorită acestei orientări, Securitatea nu mi-a iertat-o nici mie nici lui Vasile C. Dumitrescu, căruia ulterior i-au intentat un proces printr-un trimis din ţară.

A.G. Câţi astfel de oameni au mai trecut prin biografia dumnevoastră?
Oameni de calitatea lui Vasile C, Dumitrescu nu am prea întâlnit. El este autorul cărţii „O istorie a exilului românesc”, pe care am compus-o din arhiva pe care mi-a lăsat-o. Un om despre care scriitoarea Mariana Şora a spus un lucru foarte interesant şi anume că Dumitrescu face parte din categoria acelor fiinţe sau specii pe cale de dispariţie. Adică un om pur, un gânditor, fără să păstreze nimic pentru el. Astăzi ştii că majoritatea vor să acumuleze pentru ei, în special foloase materiale. Vasile C. Dumitrescu a fost toată viaţa un om sărac, iar când a editat „Curentul”, acela din exil nu cel care apare azi, el a plătit din buzunar.

A.G. A fost Ceauşescu victima propriei sale inconştienţe?
Este un fenomen negativ foarte interesant. Ceauşescu era ca un robot bine programat. Dezastrele prin care a trecut ţara sub luminoasa lui conducere, la un moment dat, le realizau şi cuplul Ceauşescu, căutând soluţii. Dar din cinci soluţii ei alegeau pe a şasea, adică pe cea mai proastă. Cei care au nostalgia acelei epoci sunt inconştienţi, pentru că nu îşi dau seama că mergeam spre ieşirea din istorie, spre o pierzanie totală. Nu pot spune că astăzi este bine, dar nu se poate spune că nu avem ieşire.

A.G. De unde această „lehamite”actuală?
După 1990, am schimbat exilul cu un fenomen absurd. Adică marginalizarea, punerea sub obroc, tăcerea, falsificarea, minimalizarea, cenzurarea, în orice caz acoperirea sub un vraf de tăcere a ceea ce am făcut. „Lehamitea” este cartea scrisă prin trăirile, prin experienţa, prin tot ceea ce am comis ca documente, memorii, în perioada dintre 1990 şi 1998, data apariţiei. Sunt lucruri fenomenale petrecute în această carte la care eu nu am fost martorul ci obiectul întâmplărilor.

1174682402-3A.G. Astfel de întâmplări şi-ar fi găsut locul într-o piesă de teatru. De ce aţi renunţat la dramaturgie?
Dramaturgul din mine şi-a încheiat cariera, deoarece unica piesă importantă pe care am scris-o, după ce a trecut prin atenţia mai multor regizori, nu s-a finalizat. Piesa se numea „O mare gară nouă”.

A.G. Şi totuşi ştiu că s-a jucat.
Ai dreptate. S-a jucat la Oradea, dar numai într-un act. Cea care este publicată în „Alergătorul de la Marathon” este piesa originală scrisă în trei acte.
Mi-am uşurat sufletul prin această „Lehamitea”, şi prin ediţie a treia a „Istoriei comunismului în România”. Aveam o datorie faţă de publicul românesc pentru a da o ediţie finală şi finisată, precum şi prin cartea care reflectă viaţa în exil a lui Pamfil Şeicaru (“Destinul unui condamnat la moarte, Pamfil Şeicaru”). Însă mai am un proiect la care lucrez în paralel, o nebunie copilărească, traduc pe Andersen din original, din limba daneză. Vreau să-l traduc integral, în ceea ce priveşte poveştile, ce vor fi cuprinse în 12 volume.

A.G. Există vreun loc în această ţară care să semene cu Danemarca?
Cred că ştiu ce vrei să-ţi răspund. Ei bine, venind spre Roşiorii de Vede am fost fericit să văd câmpurile de rapiţă înflorite şi mi-am amintit de Danemarca. Acolo sunt nişte câmpuri superbe de rapiţă în mijlocul cărora se învârt centralele eoliene.

Sursa: agonia.ro

Acest articol a fost publicat în Cultură și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s