Poezie epigramată

Ce-i sufletul?

Tot circula prin oameni o-ntrebare
Fără răspuns cu unanim acord;
Ce-i sufletul în lumea asta, oare,
Ţinut în viaţă prin bătăi de cord?…

Era în Energiile Primare
Şi-a rezistat grozavului Big-Bang?
În cercurile interplanetare,
Să fie oare el de primul rang?

Substanţa, energie, informaţii,
Sunt toate componente ale lui:
Şi e mai larg ca infinite spaţii
Şi mai adânc ca fluviul timpului.

Îl întâlnim în orişicare fiinţă,
Din toate câte mişca pe pământ:
Dar mai ales în omul cu conştiinţă,
Cu Sentiment, Gândire şi Cuvânt.
De la Proton, la Metagalaxie,
E totul pentru suflet rânduit,
Iar el din mamă-n mamă reînvie,
Tot mai perfect şi de nebiruit.

În viaţă noi îi suntem doar o haină,
– Precum se vede, chiar cea mai de soi –
Iar nesfârşita sufletului taină
Treptat se descifrează tot prin noi…

Ce-i sufletul?…Aceasta-i întrebarea
Pe care mulţi o murmurăm în barbă,
Cât mai rezistă încă-nvelitoarea
Uitată între scânduri, jos, sub iarbă…

***
Toţi îşi pun acea-ntrebare
Şi savantul, şi ciobanul;
Dar, vedeţi, pe-aici mai tare
Nu e sufletul, ci banul.

Iubirea ce-i?

Iubirea e un premiu meritat
Un semn dorit al preţuirii tale,
E focul viu, ce-n viaţă, ne-ncetat
Eu ţi-l aprind cu grijă-n orice cale.

Atâta timp cât tu vei dovedi
Că n-am greşit când te-am ales din toate
Iubirea mea mai mult va străluci,
Înseninându-ţi zilele curate…

Şi, cât mi-s anii, lupt, mereu, mă zbat
Să cresc prin fapte ne-nsemnatu-mi nume
Iubirea e un premiu meritat.
Iubeşte-mă!…Şi-a mea-i întreaga lume.

 ***
Pentru că a fost cuminte
Premiu-ntâi i-a dat o fată,
Iar acuma ne tot minte
Că a lui e lumea toată.

 Iubita mea

Micuţă zână din poveste
De Rai trimisă-n casa mea,
Guriţa dulce când zâmbeşte
De soare-mi umple inima…

Iar zilele-s aşa frumoase
Când ochişorii dragi îi văd:
Ţi-ascult cuvintele duioase,
De fericire să mă-mbăt.

O, cât mă simt acum de tare,
De înţelept, de plin de viaţă,
Ce bună lumea mi se pare;
Totul e miere şi dulceaţă…

Nici urmă de singurătate,
De plictiseală, ori urât:
Când eşti cu mine am de toate
Şi te iubesc atât, atât…

Prea mi-a fost dor de căsnicie,
De-un colţ al meu pe-acest pământ,
Cu fiinţe dragi, pe veşnicie
Unite-n nume şi în gând.

Dar, vezi, micuţa mea comoară,
Ce te-am crescut cu drag în braţă…
Curând tristeţe mă doboară,
Când propiul drum croieşti în viaţă…

Eu ştiu că simţi cât de adâncă
E legătura ce ne ţine;
Şi lăcrimăm, nefiind de stâncă,
Că n-ai rămas tot lângă mine…

***
Uite-aşa se-ntâmplă-n viaţă
Cu comoara strânsă; dar
Într-o bună dimineaţă
Ţi-o răpeşte un ştrengar…

 

Autor: Savu Florea

Acest articol a fost publicat în Opinii și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s