Gauguin în Danemarca

Acesta este un fragment din cartea „Viaţa lui Gauguin” de Henri Perruchot, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, pp. 97-106 (Traducere de Mircea Ivănescu), referitor la perioada daneză a lui Gauguin (1883-1885).
Concluziile le las la aprecierea voastră.

Gauguin_coperta

Pe aceeaşi temă Paul Gauguin

Decembrie. Săniile alunecă pe zăpada îngheţată pe străzile Copenhagăi, unde termometrul coboară sub -10 grade. În parcul Frederiksberg lumea patinează.
Gauguin iubeşte acest oraş, pe care îl consideră «extrem de pitoresc», şi unde câteva «motive de inspiraţie» i-au şi atras, ici şi colo, privirile. Este gata să accepte condiţiile noii sale existenţe, să facă eforturile necesare pentru a se adapta. Însă aceste frumoase elanuri nu găsesc nici un ecou în familia soţiei sale. Strânşi în jurul Mettei, cei din familia Gad şi aliaţii lor, păstrând o rezervă vecină cu ostilitatea, îl observă cu o curiozitate politicoasă şi rece în care surpriza se amestecă cu resentimentul. Pentru ei banii, rangul social constituie singurele realităţi. Acţiunea lui Gauguin, care i-a consternat de altfel, le rămâne de neînţeles. Nu e oare semnificativ faptul că omul acesta, a cărui comportare şi a cărui gândire se deosebesc atât de mult de ale lor, nu vorbeşte limba lor? Îl privesc cu neîncrederea instinctivă pe care le-o stârneşte oamenilor tot ceea ce le este străin.
Gauguin credea că avea să găsească în Danemarca o familie, un sprijin; nu întâlneşte aici decât propria lui singurătate. Cerea azil; nu a fost admis în sânul grupului, şi, cu avânturile retezate, se retrage în sine însuşi. «Faimoasă ţară» şi Danemarca asta!
Totul îl şochează în acest mediu de o mediocritate iritantă. Danezii, gândeşte el, sunt nişte burghezi înspăimântători, reacţionari şi şovini, de un formalism îngust, plini de puritanism şi ipocrizie – practică doar sistemul logodnei pe încercate, a cărui «manta… acoperă totul», însă concubinajul este pedepsit cu închisoarea – şi, pe deasupra, sunt cu totul lipsiţi de gust, în stare să aşeze, de pildă, pe o mobilă de o mare valoare artistică «un bibelou de câţiva franci, cumpărat de ocazie». Tablouri de Rembrandt mucegăiesc în camere unde nu intră nimeni niciodată. «Familia preferă să se ducă la templu, unde se citeşte biblia şi unde totul te împietreşte.» Danezii i-au consacrat sculptorului lor, Thorvaldsen, un muzeu de unde ieşi dezgustat. «L-am vizitat, l-am privit bine, şi îmi vâjâie capul. Mitologia greacă a ajuns scandinavă şi apoi a fost modificată din nou ca să devină protestantă. Venus cu ochii plecaţi şi înfăşurându-se pudică într-un cearşaf ud. Nimfe care dansează giga. Da, domnilor, dansează giga, uitaţi-vă, numai cum îşi mişcă picioarele.» Pictorii cei mai de seamă ai momentului sunt, pentru danezii cu vederile cele mai înaintate, De Nittis şi Bastien-Lepage care, spun ei, «au desăvârşit opera impresioniştilor». Toate acestea sunt bufonerii!
Gauguin se apucă totuşi de lucru cu mult curaj. […]
În timp ce învaţă limba daneză «cu asiduitate», îşi începe demersurile pe lângă companiile feroviare, de navigaţie, pe lângă spitalele civile şi militare, pentru a încerca să vândă prelate şi huse.
Pentru că acum este vorba de comerţ şi de bani, familia Gad îi uşurează sarcina şi îl ajută cu toate relaţiile ei. Unul din cumnaţi, Hermann Thaulow, farmacist la Christiania, se oferă chiar să lucreze cu el ca asociat cu drepturi egale şi să prospecteze posibilitatea de contracte în Norvegia. Gauguin se grăbeşte să accepte. Hermann – spune el – este «un descurcăreţ», şi cu norvegienii, «poporul acesta foarte deosebit de danezi, poţi încheia uşor afaceri. Oamenii aceştia urmăresc cu atenţie toate invenţiile noi şi sunt gata să meargă înainte. Nu vreau să aud de popoarele conservatoare!» Din punctul de vedere al lui Gauguin, Norvegia are asupra Danemarcei marele avantaj de a se situa în afara sferei sale de acţiune imediată. Realitatea apropiată este, ca de obicei, mai dezamăgitoare. La fiecare pas reprezentantul firmei Dillies et Co se izbeşte de greutăţi. În primul rând, autorităţile daneze îi pretind plata unui patent în valoare de 220 coroane (aproximativ 750 franci noi) şi n-are bani să plătească. Nu are nici măcar fondurile necesare să plătească un taxi, căci distanţele sunt foarte mari şi zilele de iarnă scurte. Cere în avans de la patronii săi, însă aceştia îl refuză. Pe de altă parte, cei din Roubaix ezită să-i trimită prea multe eşantioane. Iar vama aplică produselor acestei firme tariful cel mai ridicat, ceea ce le face prea scumpe «într-o ţară unde – spune Gauguin – este mai apreciată marfa murdară dar ieftină».
[…] …Când, obosit de toate aceste demersuri, Gauguin se întoarce în apartamentul său de pe Gammel Kongevej, nr. 105, se refugiază în ceea ce a ajuns să numească «căminul său artistic».
«Aici sunt mai torturat ca oricând de artă, şi grijile mele financiare, ca şi tentativele de a încheia afaceri, nu mă pot smulge acestei pasiuni», îi mărturiseşte el lui Schuffenecker, într-o scrisoare din 14 ianuarie 1885. Culorile care se pot cumpăra în Danemarca sunt execrabile şi, de altfel, destul de scumpe pentru posibilităţile lui. Totuşi, de bine de rău, pictează. A încercat să redea o scenă de patinaj în parcul din Frederiksberg. S-a pictat pe el însuşi în pod, în lumina tulbure a unei ferestruici, acolo unde l-a silit soţia lui să-şi instaleze atelierul de pictor, căci ea are nevoie de salon pentru lecţiile de limba franceză pe care le dă. […] Cu inima strânsă Gauguin pictează.
[…] Au fost date uitării necazurile cu firma Dillies et Co, sunt daţi uitării cei din familia Gad şi danezii, se retrage din nou în adâncurile eului său lăuntric. Sub pleoapele grele, întredeschise, apar linii mişcătoare, culori schimbătoare. Impulsurile pe care sensibilitatea sa le resimte de câteva luni îi activează forţele intelectuale. Căci totul, la acest cerebral, se petrece mai întâi în spirit. Continuă să-şi conceapă tablourile în manieră impresionistă, însă în clipele acestea de veghe percepe, fulgurant, contururile picturii de mai târziu, ale artei sale viitoare. […]
Lipsit de aproape orice contact cu mediul parizian al artelor, dezvoltându-şi gândirea în cea mai desăvârşită singurătate, într-un mediu deprimant, dominat de dispreţ, Gauguin se întreabă uneori dacă până la urmă nu are să înnebunească. «Cu toate acestea, cu cât reflectez mai mult, cu atât sunt mai convins că am dreptate.» […]
Femeile mai ales simt o plăcere diabolică să-l umilească. Soacra sa, o persoană încăpăţânată, autoritară şi seacă, gata întotdeauna la răspunsuri înţepătoare, cumnatele sale, mai ales Ingeborg, «mândria familiei», nu pierd nici o ocazie pentru a-i provoca dezgustul. Danezul cel mai redus la minte pare un miracol de inteligenţă şi activitate în comparaţie cu acest francez incapabil, venit aici pentru a rupe de la gură pâinea familiei Gad. Ingeborg a regăsit tonul autoritar pe care îl folosea altădată faţă de sora ei mai mare, Mette. Cu o răutate triumfătoare, se înverşunează să întreţină în sora ei resentimentele pe care aceasta le nutreşte, să o aţâţe împotriva acestui funcţionar decăzut, acestui soţ nedemn, care nu e în stare să câştige nici o coroană, deşi are de întreţinut o soţie şi cinci copii.
Gauguin tace. […] În aprilie, familia Gauguin se mută într-o locuinţă modestă pe Nørregade nr. 51. Pentru Mette aceasta constituie un nou prilej de înverşunare. Ceea ce a suferit vanitatea ei la Paris sau la Rouen nu mai însemna nimic faţă de ce îndură aici, unde toată lumea o cunoaşte, o spionează, o bârfeşte, pe ea şi pe neguţătorul de pânză impermeabilă. Îşi cicăleşte bărbatul, îl covârşeşte cu reproşuri, îl acuză de egoism, de insensibilitate. O, dacă n-ar exista copiii! Ei sunt consolarea, adevărata ţintă a vieţii sale. Este în primul rând mamă şi apoi soţie, afirmă ea. O mamă căreia suferinţele îndurate de soţie îi inspiră, chiar faţă de copiii săi, antipatii penibile, antipatii împărtăşite de altfel şi de familia ei. […]
Gauguin îşi strânge eşantioanele, merge în altă parte. Refuzuri, neînţelegeri, amânări, aşteptări, iritaţie. «Domnii aceştia nu sunt întotdeauna amabili.» De altfel nici Gauguin nu prea e. Odată, având la îndemână un pahar cu apă, îl apucă şi îl aruncă în capul clientului.
În aceste zile sumbre petrecute la Copenhaga există totuşi şi ceasuri mai luminoase. Gauguin întâlneşte uneori câţiva pictori danezi. Le-a oferit unele din pânzele sale. Unul dintre aceşti artişti, Philipsen, i-a cerut chiar cu împrumut un tablou pentru a-l examina pe îndelete. În aprilie, prin relaţiile astfel stabilite, primeşte o invitaţie din partea Societăţii prietenilor artei care îi cere să organizeze o mică expoziţie cu operele sale.
E sigur că Gauguin, după atâtea eşecuri şi aşteptări, spera ca această expoziţie să-i aducă oarecari consolări. […] Bănuieşte, din nefericire, că expoziţia sa – care se deschide vineri 1 mai – îi va pricinui o suferinţă ascuţită. Într-adevăr, pânzele sale sunt socotite atât de exagerate, încât critica adoptă, în unanimitate, o tăcere absolută, iar Societatea prietenilor artei hotărăşte – culmea – încă de marţea următoare închiderea expoziţiei.
Gauguin suferă mult de pe urma acestui eşec, vina eşecului purtând-o, după părerea lui, Academia daneză. «Eu nu ceream nimic!» Exasperat, vede pretutindeni «intrigi josnice» urzite împotriva lui. Şi în fond exagerează chiar atât de mult? În deruta sa i-au scăpat, fără îndoială, cuvinte prea puţin amabile la adresa Danemarcei şi a danezilor, cuvinte pe care ai săi nu încetează să i le amintească. Urăsc Danemarca. Insultat de familia Gad, se sufocă în această lume de burghezi prozaici, mulţumiţi de ei înşişi, siguri de virtuţile lor şi care-l acuză de ceea ce ei consideră principala crimă: faptul că din punct de vedere social este un învins. Danemarca reprezintă pentru acest fiu al soarelui, care detestă, în egală măsură, clima şi oamenii acestei ţări nordice (suferă de reumatism la umăr), tot ceea ce el ura fără să-şi dea seama.
Dar există lucruri si mai rele decât sarcasmele unui om în permanenţă umilit şi învins. Gauguin nu cunoaşte prefăcătoria. În mediul acesta cu o etică rigidă, unde toată lumea are grijă să salveze aparenţele, el n-a căutat niciodată să se conformeze, nu s-a gândit niciodată la aceasta; nu-i vorbă, nici n-ar fi reuşit.
Expoziţia sa a provocat scandal, iar, pe de altă parte, absenţa sa de la templu a fost remarcată. Acest mâzgălitor de pânze este pe deasupra şi ateu. Ieri suspect, Gauguin devine astăzi indezirabil. Şi lucrul acesta îi este chiar spus în faţă. Rămarii refuză să lucreze pentru el; «riscă să-şi piardă clientela». Contesa Molke, suspendă plata taxelor şcolare ale fiului mai mare al lui Gauguin, Emile, invocând «motive religioase». Din aceleaşi motive, unii dintre elevi, care luau lecţii cu Mette, n-au mai revenit în apartamentul reprezentantului comercial fără clienţi.
«Încep să mă satur!», exclamă Gauguin. Să mai continue să trăiască în Danemarca, pe acest pământ duşmănos, unde nu se poate aştepta la nimic altceva decât la jigniri, este o absurditate. «Datoria! Să vină ei în locul meu, eu mi-am făcut datoria până la capăt şi nu am capitulat decât în faţa imposibilităţii materiale.» În mai, îi scrie el lui Pissarro, că «în cel mult două luni, dacă până atunci nu se va spânzura, se va reîntoarce la Paris unde are să se descurce ca muncitor sau ca vagabond» Ca lucrător – la sculptorul Bouillot, de pildă – ar fi «liber»; n-ar mai avea de suportat atacurile unei familii care e în stare «să facă chiar şi din omul cel mai blând un animal feroce».
În orice caz, fie că Gauguin acceptă sau nu, familia Gad are să-l oblige să plece. Suspendarea plăţii taxelor lui Emile şi pierderea lecţiilor de franceză au făcut ca familia soţiei să se dezlănţuie împotriva fostului funcţionar. I se spune în faţă că este «de prisos». De altfel, aici, nu face altceva decât să calce în străchini. La începutul verii, într-o plimbare pe coastă, unde bărbaţii şi femeile fac baie goi, însă separaţi, şi numai la anumite ceasuri – şi unde «se înţelege de la sine că cei care trec pe drum nu trebuie să vadă nimic» –, el a provocat un nou scandal, rămânând cu privirile aţintite asupra soţiei unui pastor şi a tinerei sale fiice. Omul acesta, care este o nulitate, nu are altceva de făcut decât să se întoarcă acasă la el.
Mette însăşi cere separarea. Dacă Gauguin va reuşi să-şi mai facă cândva o situaţie, se va mai gândi. Ar trebui să te urăsc când îmi amintesc de ceea ce a fost şi când văd pasiunile acestea răufăcătoare care ne despart. Gauguin însă n-o urăşte pe Mette. În ciuda răului pe care i l-a făcut, în ciuda amintirii vechilor resentimente, nu vrea s-o piardă. […]
Gauguin nu mai rezistă. Este «alungat»; va pleca. Însă n-ar vrea să recunoască faptul că doisprezece ani din viaţa sa sunt pentru totdeauna pierduţi. Ruptura unei existenţe comune, la care e constrâns acum, nu va fi decât vremelnică.
Nu-şi dă seama cum va reuşi să-şi asigure existenţa la Paris. Pleacă fără bani, aproape fără haine, căci Mette a păstrat totul (trebuie să-i trimită doar o ladă la Paris). Însă îl ia cu sine pe Clovis, fiul pe care mama nu-l prea îndrăgeşte.
Şi, spune el, pe măsură ce-şi va ameliora situaţia, îi va lua, treptat, şi pe ceilalţi copii. Pe urmă va veni şi Mette. Au să uite anii aceştia de «chinuri». Îşi va reface căminul.

Acest articol a fost publicat în Cultură, Istorie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s